Sevraj

Ma gandesc la postul asta de o saptamana, o zi si vreo 7 ore. L-am scris in cap de 100 de ori, dar niciodata cu unghii corai. Da, corai, de 2 lei, la propriu.

Am inceput sa ma gandesc atunci cand s-a gandit cineva la mine. A fost momentul crucial in care am decis ca e nevoie de o pauza, desi, dupa mine, orice pauza intr-o relatie, inseamna un inceput de sfarsit, si am mai zis-o.

Ascultam acum cateva saptamani un discurs motivational si la un moment dat, am auzit ca momentul in care realizezi ca ai atins nivelul zero al vietii tale, este un moment bun, pentru ca stii ca de acolo nu ai cum sa mergi decat in sus. Tocmai simtisem acel moment zero, la doi ani dupa ce am avut impresia ca am atins cote maxime si nu am putut fi decat de acord. Am vazut sutul ca pe douazeci de pasi inainte spre lucruri noi de facut cu viata mea. Si m-am rupt. M-am rupt de oameni, m-am rupt de lucruri, m-am rupt de locuri, de tot ceea ce am realizat ca ma tine in loc sau ma deviaza spre ceva ce nu mi-as mai dori.

Rezultatul, este unul bun. Sunt mai relaxata si mai impacata cu mine decat am fost vreodata, iar lucrurile bune nu inceteaza sa apara. Mi s-a spus acum doua zile ca stralucesc si orice as face sa continui asa. Multumesc! Cam asta imi propun.

In momentul in care reusesti sa transformi o activitate intr-un viciu, in ceva care-ti ocupa si iti consuma timpul, fara sa te poti controla (doar butonul ala special cu litera "f" pe albastru nu s-a inventat degeaba), fara sa poti renunta la impulsurile de urmaritor in serie a vietilor celor din jur (nu de alta, dar a ta se consuma pe buzele celorlalti si trece pe langa tine, fara sa-ti dai seama ca e gata intuneric atunci cand termini orele suplimentare prestate din pur exces de zel), cand se anunta la radio ca e o dependenta recunoscuta de psihologi, care deja au inceput sa o trateze, atunci, e cazul de o pauza.

"It's temporary. I'll be back." Asta am bifat cand am luat pauza. Cu siguranta ma voi intoarce. Probabil cu o alta perspectiva, totusi, mai selectiva.

Raspunsul la frecventa intrebare "De ce?" este simplu. Atunci cand realitatea te loveste de te rostogolesti de trei ori, parca iti vine altfel cheful de viata, parca vrei sa o traiesti, sa o simti, sa o respiri, sa o mirosi, sa o atingi, sa o darami si sa o construiesti la loc, incet incet, cu toate ingredientele necesare, real si palpabil sa iasa. Nu mai construim planuri de vacante in orase frumoase la sfarsit de noiembrie, cafele duminica, gatit in apartamentul nou, aprecieri la melodiile postate sau alte nebunii. Nu mai e cazul de vorbe frumoase, de dragul de a fi, de conversatii siropoase si de apropouri subtile care te fac sa te inrosesti instant in momentul unui salut real. Nu! Ne oprim aici, macar pentru o perioada, pana cand ma dumiresc putin cu realitatea asta de ma inconjoara de atata timp, dar pe care nu am mai vazut-o de mult.

Si nu, nu mi-e greu, si da, stiu ca ma pot limita, nu trebuie sa renunt de tot, si da, stiu ca nu e asta decizia majora care imi va schimba viata...sau...poate...?!

Si nu! Nu sunt in sevraj! Chiar daca am 100 de melodii cu subtilitati foarte bine directionate pe care le-as fi postat pana acum, le tin pentru mine si le directionez pe viu grai, la propriu. O sa incep sa fac dedicatii!

Pentru ca atunci cand te astepti mai putin, un parfum iti poate da toate conceptiile peste cap, pentru ca piesa mi-a fost sugerata si mi s-a cerut un feedback:

http://www.youtube.com/watch?v=kBdarl_Bzbw&feature=youtube_gdata_player

Se intampla tuturor. Cu totii avem cate o fantoma din trecut si cate o piesa care fost scrisa pentru ea. Cam asta ar fi piesa fantomei de astazi. Are sens, se leaga, e trista si are semnificatii ascunse. Purrfect!

Enjoy! Eu ma pregatesc sufleteste sa cant o piesa care sa imi dea iar fluturi.

Eu am. Tu?

Printre avantajele pe care le are munca intr-un bar, cel pe care il pretuiesc cel mai mult este ocazia de a interactiona cu toate tipurile posibile de oameni.

Ma uit acum in jur si vad prezenta blonda, diafana, cu voce de aur care a concurat si o alta, teribil de asemanatoare, care cu siguranta se intreaba de ce nu a incercat si ea sa isi atribuie titlul oficial de "voce", sansele i-ar fi putut fi alaturi. Doua exemple de oameni inzestrati cu acelasi minunat talent dar care au ales sa il folosca diferit. E al lor, talentul, e a lor, alegerea, eu le respect pe amandoua.

Sunt si am fost mereu usor de impresionat. Catei, pisici, mic, puficizat, dragalas, trist, mereu a dat cu virgula si macar un strop de lacrima in colt de ochi verde-gri.

Azi s-a intamplat din nou. M-am trezit cu un zambet tamp si lacrimi in ochi, privind la un grup de oameni care se bucurau teribil de fiecare melodie pusa si cantata pentru ei. Au umplut barul de bucuria lor, de zambete si de aplauze, cat sa ne ajunga pentru inca zece seri. De ce ei? Ce aveauei mai special decat altii? Ce aveau in plus? O pofta nebuna de viata pe care o emanau prin toti porii. Si totusi, de ce ei? Pentru ca aveau ceva in minus, daca ar fi sa vedem lucurile din prisma normalitatii atat de relative.

Da, oamenii astia care mi-au facut seara sa straluceasca de a dreptul, erau vreo douazeci de oameni minunati, dintre care o mare parte cu diverse dizabilitatii. Ce faceau ei? Sarbatoreau o reusita. Da, acesti oameni au reusit sa puna cap la cap o coregrafie, pe care o vor prezenta vineri, intr-un show, pentru a ajuta pe cineva.

O sa vreau sa ii vad. Nu ca sa critic, asa cum obisnuiesc atunci cand caile nebanuite ale telecomenzii ma duc intr-acolo, ci ca sa ma bucur din nou de bucuria lor.

E trist totusi ca doar o imagine de genul asta m-a facut sa ma bucur de toate celelalte imagini pe care le etichetasem cu lejeritate ca fiind normale.

Eu am atat de multe lucruri la care altii doar viseaza, incat ma intreb cum am tupeul sa ma plang ca nu mi s-a raspuns la mesaj, ca nu era unde trebuia cand a promis, ca a facut ceva din care nu am inteles nimic sau ca un coleg se da cu acelasi parfum.

Eu am tot ce mi-as putea dori si inca ceva in plus. Tu?

Din nou...

Trag chiulul de la intalnirile cu dentista de o saptamana jumate. Starea mea cronica implineste azi trei luni. Nu ma mai vad cu ea si o sa treaca de la sine. Da, voi ramane cu o gaura. Asta este, imi asum riscul si la un moment dat, poate o sa o acopar cu ceva. Poate cu umbra ta...

De o saptamana ma lupt cu mine. Practic mai multe tipuri de lupta. Full contact majoritatea. Ma lupt sa fac alegeri mai bune, sa nu ma mai mire alegerile gresite ale celorlalti. Ma mai gandesc daca e intr-adevar e o lupta dreapta. Ideea e ca o port.

Partea cea mai placuta este ca incepe sa dea roade si incet incet, ajung sa se intample din lucrurile pe care mi le doream si pe care nu stiam de unde sa le incep. Nu ma asteptam ca un telefon sa schimbe vreodata atat de multe si totusi a facut-o. Dar daca nici eu, care lucrez cu ele toata ziua, nu cred in capacitatea telefoanelor de a schimba vietile oamenilor, atunci cine sa o faca?!

Balanta.

Trecand peste legatura logica cu realitatea si astrele: ne aflam in zodia balanta, eu am ascendent in balanta care va influenta racul din mine cand oi depasi varsta de 30 de ani, de fapt este vorba de altceva.

E mai mult vorba de echilibru, dar englezescul "balance" n-ar fi dat bine aici, zic.

Am vazut ieri, pentru a treia oara Eat, pray, love. Prima data nu am beneficiat de conditii optime pentru a ma concentra, a doua oara m-a marcat atat de tare replica cu australianul "bueibi" incat nu m-am mai putut gandi la altceva si a mai fost ieri. Ieri m-a lovit. Cam grav.

Ma uitam la femeia care a renuntat la tot ce avea, la lucrurile care odata o multumeau, pentru a-si gasi echilibrul. Un echilibru pe care nu-l gasesti in lucrurile materiale, in barbatul de langa tine, in Cel atotputernic in care crezi, intr-un mentor, intr-un guru, in yoga, intr-o alta tara, in pisoiul care sta la smotocit, intr-un job care-ti confirma calitatile pe care esti sigur de o viata ca le ai, in fericirea celor din jurul tau... Femeie nebuna! Sau...?!

Intrebarea a venit scurt si la obiect: da' al meu unde-i? Echilibrul asta preaminunat, care te face fericit pe dinauntru si pe dinafara, care atrage lucrurile bune la tine, care te face sa fii bine si atat. Pentru ca intrebarea de abia a aparut, raspunsul este inca in "pending". Cand il gasesc, promit sa-l impartasesc. Pana atunci, vine o luna cu yoga, cu previziuni, cu job care confirma, toate astea, materiale si lumesti care crezi ca duc spre implinirea spirituala. Asta in cazul fericit in care ea chiar exista si nu este strict un mambo jumbo de marketing, asa cum sunt majoritatea lucrurilor

.

Pana trece luna asta, curatenie de toamna sa fie. Peste tot pe unde se cere si se poate.

Dar intrebarea vine, daca o sa curat mai mult decat trebuie? Pai...vom vedea...

Am aruncat si ultimul buchet de flori cadou. Cu regrete, miros de apa de flori pe vaza verde si cu ultimul strop de speranta. Mi-am dorit lalele mov de ziua mea si am primit dorinta de a-mi oferi lalele mov. Si nu m-am suparat...lalele mov nu exista de ziua mea si nu vor exista niciodata. Trist, dar totusi nu. Intentia mi-a depasit orice umbra de asteptare.

Ma lupt cu o durere de masea care se chinuie sa ma dea gata de pe 14 iulie. M-am trezit cu ea in cap de atunci, am luat-o cu mine peste tot, mi-a ocupat tot timpul...am ajuns cumva sa o iubesc si sa fie parte din mine. Incerc totusi sa scap de ea in fiecare zi singura, si o data la doua zile cu ajutor. Nu pleaca. Azi am zis ca am ucis-o...i-am zis sa nu ma mai caute. M-a lasat cu lacrimi in ochi, nod in gat si degetul din mijloc ridicat in semn de protest. Credeam ca am scapat, ca asta a fost si cand colo e tot acolo in cap. I-am dat termen de inca o luna sa reziste langa mine, ajutata fiind sa plece de vizitele repetate la dentist, de anestezii, ace si alte nebunii adiacente.

N-am avut niciodata dureri de masea in viata mea, si m-am trezit din prima cu una acuta si pregnanta, cronica zice dentista. Cronic inseamna "Care se prelungește multă vreme și nu mai poate fi ușor înlăturat." Asa sa fie? Atunci de ce durerile de masea dau si ele fluturi?

Eu.

Da, clar si absolut eu. Nimeni alta. Sau poate doar un pic alta. Poate un pic mai mult, dar fundamental, eu, cu siguranta.

Vorbeam azi cumva cu cineva undeva despre teama si temeri. Ce pot dezlantui ele daca nu sunt controlate.  Contextul nu e important, motivul discutiei nici atat. Si mie oare de ce mi-e frica, ma intrebam? Adica, Eu, de ce ma tem? 

Le-am luat cel mai simplu si mai uman posibil. Prin eliminare. Am concluzionat ca nu mi-e frica de: paianjeni, intuneric, moarte, spatii inchise, spatii deschise, aglomeratie, mers cu diverse mijloace de transport (daca mi-e rau de la ele nu inseamna ca mi-e si frica), sa vorbesc cu oameni, sa cunosc oameni, sa diverse cu oameni, in principiu de oameni, filme de groaza, animale. Cam astea sunt cele mai frecvente si le-am eliminat.

Si-atunci? Pe aia cu "nu mi-e frica de nimic" nu o cred nici intr-o viata. Clar ceva candva o sa te sperie de o sa te faci mic si alb.

Pai in cazul asta, cel mai frica imi e de mine. Zic asta pentru ca mi-e frica sa ma trezesc eu cu mine si atat. Nu ma refer la asta ca la o stituatie izolata, gen dimineata, singura in pat cu soarele incalzind fiecare bucatica de piele bronzata artificial. Nu, nu asa...ci ca la o situatie generala si iremediabila. Si ca sa fie totul clar, nu mi-e frica de singuratate ci de cum as putea reactiona la ea.

Ma mir eu de mine si de reactiile mele in diverse situatii. De obicei sunt prostuta si draguta si ma port frumos desi n-ar trebui. Ma mir eu, dar se mira altii. Si se mira tare si ma intreaba de ce si eu spun ca asa sunt Eu.

Reactiile rele le reprim. Le gandesc, le pun in aplicatie in cap de mii de ori cu ore exact, cu haine pe care o sa le port, replici. Tot tot tot! Si la fata locului, sau mai bine zis la fata omului, imi trece si sunt iar prostuta si draguta si ma port frumos.

Si atunci, daca la fata omului ma port frumos si in rest stiu sa fiu rautacioasa, in cazul in care as fi lipsita de oameni, adica singura, oare cum as fi?(variantele cu privitul in oglinda nu sunt dispusa sa le iau in considerare)

Si atunci ma intreb, oare au dreptate baietii astia? Asta sa fie treaba?

P.S.