Lorelai

Cred ca nu exista piesa care sa nu spuna ceva despre dragoste, macar un pic, acolo, de gust, mai ales daca e vorba de ceva magic, la radio. De ce? Pentru ca spre asta tindem cu totii. Acolo ne dorim sa ajungem, in ciuda banilor, a carierei, a prietenilor, a familiei. Unde? Nu stim nici noi exact, dar ce conteaza? Va fi frumos, va fi non-stop, ca leopardul, ca ce vrem noi sa fie, ca doar noi o facem, nu? De preferat in doi!

Pentru ca atunci cand te astepti mai putin, un parfum iti poate da toate conceptiile peste cap, pentru ca piesa mi-a fost sugerata si mi s-a cerut un feedback:

http://www.youtube.com/watch?v=kBdarl_Bzbw&feature=youtube_gdata_player

Se intampla tuturor. Cu totii avem cate o fantoma din trecut si cate o piesa care fost scrisa pentru ea. Cam asta ar fi piesa fantomei de astazi. Are sens, se leaga, e trista si are semnificatii ascunse. Purrfect!

Enjoy! Eu ma pregatesc sufleteste sa cant o piesa care sa imi dea iar fluturi.

Printre avantajele pe care le are munca intr-un bar, cel pe care il pretuiesc cel mai mult este ocazia de a interactiona cu toate tipurile posibile de oameni.

Sunt si am fost mereu usor de impresionat. Catei, pisici, mic, puficizat, dragalas, trist, mereu a dat cu virgula si macar un strop de lacrima in colt de ochi verde-gri.

Azi s-a intamplat din nou. M-am trezit cu un zambet tamp si lacrimi in ochi, privind la un grup de oameni care se bucurau teribil de fiecare melodie pusa si cantata pentru ei. Au umplut barul de bucuria lor, de zambete si de aplauze, cat sa ne ajunga pentru inca zece seri. De ce ei? Ce aveauei mai special decat altii? Ce aveau in plus? O pofta nebuna de viata pe care o emanau prin toti porii. Si totusi, de ce ei? Pentru ca aveau ceva in minus, daca ar fi sa vedem lucurile din prisma normalitatii atat de relative.

Da, oamenii astia care mi-au facut seara sa straluceasca de a dreptul, erau vreo douazeci de oameni minunati, dintre care o mare parte cu diverse dizabilitatii. Ce faceau ei? Sarbatoreau o reusita. Da, acesti oameni au reusit sa puna cap la cap o coregrafie, pe care o vor prezenta vineri, intr-un show, pentru a ajuta pe cineva.

O sa vreau sa ii vad. Nu ca sa critic, asa cum obisnuiesc atunci cand caile nebanuite ale telecomenzii ma duc intr-acolo, ci ca sa ma bucur din nou de bucuria lor.

E trist totusi ca doar o imagine de genul asta m-a facut sa ma bucur de toate celelalte imagini pe care le etichetasem cu lejeritate ca fiind normale.

Eu am atat de multe lucruri la care altii doar viseaza, incat ma intreb cum am tupeul sa ma plang ca nu mi s-a raspuns la mesaj, ca nu era unde trebuia cand a promis, ca a facut ceva din care nu am inteles nimic sau ca un coleg se da cu acelasi parfum.

Eu am tot ce mi-as putea dori si inca ceva in plus. Tu?

Trag chiulul de la intalnirile cu dentista de o saptamana jumate. Starea mea cronica implineste azi trei luni. Nu ma mai vad cu ea si o sa treaca de la sine. Da, voi ramane cu o gaura. Asta este, imi asum riscul si la un moment dat, poate o sa o acopar cu ceva. Poate cu umbra ta...

De o saptamana ma lupt cu mine. Practic mai multe tipuri de lupta. Full contact majoritatea. Ma lupt sa fac alegeri mai bune, sa nu ma mai mire alegerile gresite ale celorlalti. Ma mai gandesc daca e intr-adevar e o lupta dreapta. Ideea e ca o port.

Partea cea mai placuta este ca incepe sa dea roade si incet incet, ajung sa se intample din lucrurile pe care mi le doream si pe care nu stiam de unde sa le incep. Nu ma asteptam ca un telefon sa schimbe vreodata atat de multe si totusi a facut-o. Dar daca nici eu, care lucrez cu ele toata ziua, nu cred in capacitatea telefoanelor de a schimba vietile oamenilor, atunci cine sa o faca?!