Credinte.

Am fost astazi la cimitir. Era multa lume acolo. Mult negru. Doliu. Si lacrimi. Lacrimi de aducere aminte. E ciudat cum aratam ca ne aducem aminte o data pe an, maxim de doua ori.

De curand a fost "Ziua mortilor". O zi in care ii sarbatorim, intr-un fel morbid, pe cei care nu mai sunt printre noi. E ziua cu lacrimi de aducere aminte.

Am mers acolo fara sa imi amintesc ceva. Am condus, am oprit, am intrat, am aprins lumanari, am privit si am plecat. Ma uitam la numele de pe fiecare piatra, unele mai rezonante, altele mai putin si incercam sa imi imaginez, sa fac legaturi. M-am uitat mai atent si legaturile erau deja acolo. De la o piatra la alta trecea cate un fir de panza de paianjen, care se continua subtil catre urmatoarea piatra si mergea mai departe. Se vedeau stralucind in lumina soarelui prea puternic pentru o zi de noiembrie. Cate o briza usoara le dispersa haotic si le schimba ordinea care initial parea divina.

Cred ca cred in ceva. Sau cineva. Care e acolo, oricand, oricat, pentru mine. Fizic, spiritual, moral, in toate felurile in care imi pot dori si am nevoie. In principal despre asta e vorba. Cred pentru ca am nevoie, pentru ca ma ajuta, ma sustine, ma duce mai departe. Mi-e bine cand cred. Simt ca merg mai departe mai usor cand cred. Si asta imi face bine. Acum nu mi-e tocmai bine. Cred ca ar trebui sa cred mai mult, mai des.

Vreau locul meu, mic, unde sa pot crede in ce vreau eu, sa rad, sa plang, sa nu par frustrata sau furioasa in fata nimanui, mai ales atunci cand nu sunt. Sa pot bea un pahar de vin alb sau rosu, dulce sa fie, fara sa ma intreb cum sa evit privirile sau replicile taioase de dupa, sa spal vase cand vreau eu si sa-mi las lucrurile unde-mi place.

Totul e doar o chestiue de timp, pana cand...