Suntem singuri singuri si impreuna.
Urc scarile. E tarziu. O aud tipand. Ma sperie. Mereu ma sperie. Dar mai tare cand tipa. O aud blestemand, varsandu-si amarul pe tot ce are in jur, adica pe nimic. Nu are nimic. Asa pare cateodata. Are peste 80 de ani si sta la apartamentul 5. Din cand in cand incerc sa o ajute sa urce plasele prea grele penru minile ei prea mici si prea firave dar ma refuza mereu zicandu-mi "micuto". Cred totusi ca are foarte multe, multe amintiri, multe sentimente, multe trairi, dar nu are cu cine sa le imparta. Atunci se inchide in casa ei atat de mare pentru ea care a devenit atat de mica din cauza vremii si rosteste tare si apasat blesteme. Vorbeste de copii, de avorturi, de vietile noastre triste si gresite, de Dumnezeu. Cateodata ma opresc sa o ascult, sa o inteleg, sa-i bat la usa, sa intru, sa ma asez pe un scaun si sa o ascult de aproape, pentru ca ei nu-trece pragul nimeni, dar se stinge lumina pe scara si mi se face frica. Desi o cunosc de 20 de ani, vocea ei mi se pare rupta dintr-un cu totul alt film. Uneori nu o vad cu zilele si parca ma ingrijorez insa apoi ma trece un fior la gandul ca poate i-as mai auzi vocea si dupa ce n-ar mai fi acolo.
Singuratatea este atat de relativa. M-am simtit mai singura intre oameni decat in camera rozalie. Singura, cu nevoie de atentie, de urme de gene pe obraz, de buze pe gat si de dinti pe marginea palmei. E ciudat cum te poti obisnui atat de usor cu prezenta unor lucruri in viata ta, dar te poti impaca atat de greu cu lipsa lor. Nu ma simt singura in patul mare cu 7 perne. Aici ma simt "intr-un fel" si asta nu are o explicatie, nici n-ar fi frumos sa aiba, dar imi place...
Urc scarile. E tarziu. O aud tipand. Ma sperie. Mereu ma sperie. Dar mai tare cand tipa. O aud blestemand, varsandu-si amarul pe tot ce are in jur, adica pe nimic. Nu are nimic. Asa pare cateodata. Are peste 80 de ani si sta la apartamentul 5. Din cand in cand incerc sa o ajute sa urce plasele prea grele penru minile ei prea mici si prea firave dar ma refuza mereu zicandu-mi "micuto". Cred totusi ca are foarte multe, multe amintiri, multe sentimente, multe trairi, dar nu are cu cine sa le imparta. Atunci se inchide in casa ei atat de mare pentru ea care a devenit atat de mica din cauza vremii si rosteste tare si apasat blesteme. Vorbeste de copii, de avorturi, de vietile noastre triste si gresite, de Dumnezeu. Cateodata ma opresc sa o ascult, sa o inteleg, sa-i bat la usa, sa intru, sa ma asez pe un scaun si sa o ascult de aproape, pentru ca ei nu-trece pragul nimeni, dar se stinge lumina pe scara si mi se face frica. Desi o cunosc de 20 de ani, vocea ei mi se pare rupta dintr-un cu totul alt film. Uneori nu o vad cu zilele si parca ma ingrijorez insa apoi ma trece un fior la gandul ca poate i-as mai auzi vocea si dupa ce n-ar mai fi acolo.
Singuratatea este atat de relativa. M-am simtit mai singura intre oameni decat in camera rozalie. Singura, cu nevoie de atentie, de urme de gene pe obraz, de buze pe gat si de dinti pe marginea palmei. E ciudat cum te poti obisnui atat de usor cu prezenta unor lucruri in viata ta, dar te poti impaca atat de greu cu lipsa lor. Nu ma simt singura in patul mare cu 7 perne. Aici ma simt "intr-un fel" si asta nu are o explicatie, nici n-ar fi frumos sa aiba, dar imi place...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Te ascult...