:)

RSS

Spuf!

"Dimineata urmatoare, spuf!"

Ne-am amuzat cu totii pe baza controversatului spot la binecunoscutii pufuleti si de ideea ca omul s-a trezit dimineata, spuf, cu o fata de caine.

Da, spotul este dus la extreme din motive pe care nu imi propun sa le discut, dar...

De cate ori nu ne-am trezit loviti de viata cand ne era lumea mai draga?


Cu totii, chiar daca nu vrem sa recunoastem, avem universul nostru, mic roz si puficizat in cazul meu, pe care l-am construit din bucatele cu oamenii pe care i-am intalnit in tren. Ce se intampla cand rozul se face gri si puficismul se stuficizeaza? (in traducere pentru necunoscatori, totul se duce naibii)


Am renuntat demult sa cred in existenta povestilor de dragoste ca in filme in care in ciuda tuturor piedicilor cei doi ajung impreuna si se iubesc pana la adanci batraneti si sunt fericiti si minunati si cam atat. De obicei aici se termina filmul. In momentul in care dragostea protagonistilor este la apogeu, cand totul e perfect, cand au trecut impreuna peste toate greutatile pentru ca dragostea lor e mai presus decat orice, cand dupa ani in care au visat unul la celalalt s-au intalnit fara sa faca ceva in acest sens, pentru ca exista o chestie numita serendipity(nu cred ca exista echivalent in romana pentru cuvantul asta, desi e unul din preferatele mele), cand ea se uita in ochii lui si ii sopteste suav "te iubesc" si il vezi si pe el cum se topeste sub picaturile de ploaie care sunt in "slowmo" de la atata fericire. And then?


Ce se intampla dupa ce isi promit luna si stelele si pe Jupiter, pentru ca se iubesc nespus si pentru ca vor fi impreuna pentru totdeauna, pentru ca s-au gasit, se potrivesc, se vor, se iau?

Ma bucur enorm cand ii vad pe cei din jur fericiti si multumiti si simt ca parca adauga bucatele la universul meu prin fericirea lor si ma ajuta sa imi construiesc incet incet increderea in astfel de povesti.

Si apoi se intampla...spuf!

Daca ar fi fost un film, cu cateva zile inainte de "spuf" ar fi avut loc sarutul de mai sus, ar fi aparut un "the end" scris cu litere frumoase pe ecran si am fi ramas cu impresia ca asa raman lucrurile. Minunate!

Dar viata bate filmul, mereu, si sarim peste "the end" si mergem mai departe in povestea noastra si ajungem la momentul X. Momentul in care lucururile se cam duc dracu' si se lasa cu plansete, acuzatii, reprosuri, "ba tu tu tu"-uri. Cum trecem peste ele?

Eu intreb asa, de curiozitate si sa ma simt pregatita pentru viitor. Am ajuns sa fiu suficient de rece si superficiala incat sa nu-mi permit sa ajung aici si sa nu las pe nimeni sa imi piarda timpul cu niste promisiuni si declaratii care nu ma duc nici pana la prima statie. Dar poate ca o sa mi se intample si atunci, cum trec peste?

Cum trec ei si ele peste? Ei si ele care au fost mintiti, inselati, dusi cu zaharelul. Oare e simplu sa ajungi sa zici "Asta a fost, e o experienta din care am invatat ceva, viata merge mai departe si totul o sa fie bine" chiar dupa ce se intampla sau daca nu, dupa cat timp te vindeci, uiti, iti trece, nu mai doare, nu-ti mai pasa? E un termen standard sau e suferinta din dragoste, e cronica?

Sper sa nu aflu raspunsul pe pielea mea sau a celor la care tin ci sa gasesc o carte cu coperti frumoase pe care sa o citesc intr-o noapte si sa-mi spuna exact cum sta treaba asta cu dragostea pentru ca altfel chiar ajung sa ii dau dreptate bunicii si nu ne dorim asta. Ea zicea cam asa:"Andi draga, dragostea asta e ca un tort mare cu glazura de miere si umplutura de cacat!"
Oare asa sa fie?!

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

2 comentarii:

marble house spunea...

:(((((((((((((
il bagam pe denis?

Lorelai spunea...

nici macar pe Denis nu-l mai bagam!

Trimiteți un comentariu

Te ascult...