if i counted up all the hours i'd studied read focused on fucked sucked cried over cried over gotten up and been resilient about not given up on believed in loved hated so believed in ignored my friends advice about talked about talked about did i mention talked about? I'd have a PhD in him.
By now, I could have had a PhD in Philosophy, Internal Medicine, Middle Eastern Studies, Stem Cell Research.
But no, I have a PhD in Him.
Funny how he brings me no income, no pension, no future, no future, did I mention no future?
And so don't ask me what I did this year I didn't write any plays or any books I didn't do some responsible shit like pursue a backup career.
I was fully employed in the fury of him graduated valedictorian at the tippy top of my class magna cum fucking laude and a waste of fucking time
hours upon hours spent figuring out his equations riddles word problems crossword puzzles treatment cracking his codes philosophising his constitution over wine vodka vodka oh, did I mention vodka?
So quiz me I know him better than he knows himself. I'm that matriculated doctorate ho paid full tuition at his All-About-Him University Ladies have you visited?
See, now I'm licensed to teach and preach sparing my pride in hopes that other women will read my dissertation
See, I have a PhD in Him and my transcript is rolling off my wicked tongue.
Not sure of how my most difficult degree might serve me but think one day I'll thank him for reminding me how fierce a pupil of life I really am.
Îmi place că mă primeşti înapoi în braţele tale chiar şi după ce timp de mai multe zile nu îmi vine să mă uit în ochii nimănui. Dar tu ştii că nu se leagă de tine pornirea de amibăgapulantotceexista. Numai că nu vreau să mă vezi aşa.
Şi îmi place că nu ai nevoie de explicaţii.
Îmi mai place că atunci când mă deschid în faţa ta chiar eşti acolo. De parcă toate mizeriile sau chestiile mişto care ţi s-au întâmplat azi contează mai puţin şi eşti toată acolo ca să îţi pese de mine.
Şi îmi place că îmi dai un sfat, mă ajuţi să gândesc mai clar, fără să mă cerţi şi fără să minimizezi calitatea gândurilor sau faptelor mele.
Sau îmi place că îţibaţipulademine ca să îmi dau seama că mă agit prea mult şi că acord atenţie prea multă unor idei idioate pe care mi le-am fabricat singur. Şi asta mă face să zâmbesc şi să văd mai mult în ochii tăi, deşi mă uitam în ei şi mai devreme şi tu erai aceeaşi.
Şi ştii ce? Câteodată chiar nu îmi pasă de toate astea. Dar mi-ar plăcea să îmi aduci aminte cât de mult îmi placi.
ohooo, pai sa tot fie, acu mult timp, aproape ca nici nu-mi amintesc.
da, pentru ca N-AI FACUT-O NICIODATA!zi dracu adevaru!
ce-mi place ca noi suntem sinceri unu cu altu.si stii ce e tare? ca chiar nu avem de ce sa ne mintim...( :)))))))))) )
si-mi place ca imi spui cuvinte frumoase si ma iei de mana cand coboram din autobuz, ca asa scrie in codu bunelor maniere....si platesti tu mereu, oriunde am merge, si esti timid cand imi cunosti prietenii pentru ca vrei ca ei sa te placa,si ti-e teama ca ai sosete flausate si o sa te descalti.
si-mi place ca vrei sa ne cunoastem cu totul si sa ne spunem cele mai adanci si dubioase secrete.
si stii ce-mi mai place?cum te uiti la mine. ai felu ala de a te uita la mine, ochii ni se amesteca si nu e nevoie de niciun cuvant pentru ca simt ce spui fara vorbe
ce mi-ar placea? sa fi sincer cu mine, pentru ca eu pun pe masa tot ce am si te las sa te servesti.
da stiu, ce proasta, nu?
asa ca nu minti in pula mea! ca nu esti tu nici gentlemanu ala, nici timidu ala, nici profundu ala care vrei sa pari si nici privirea aia nu-i a ta, e doar o bolnaviciune inventata ca sa simti k ai puterea.
zi ce-ti trece prin cap si nu ma pune pe mine sa ghicesc ce joc dubios te joci...
Intrebare tipic feminina:La ce te gandesti?... care isi cere un raspuns tipic masculin:La nimic! Am combatut mereu raspunsul asta cu o teorie simpla: Este imposibil sa nu te gandesti la nimic, atunci cand esti convins ca nu te gandesti la nimic, de fapt te gandesti la ideea de nimic, in concluzie, raspunsul este unul fals si evaziv! Vriaaaaau altul!! De obicei merge si primesc un raspuns format din mai mult de doua cuvinte. Insa, normal ca apare cineva, care reuseste sa imi demonteze teoria. Am incercat varianta care mi s-a oferit, si am reusit, pentru o scurta perioada de timp, sa ma detasez si sa nu ma gandesc la nimic. Cred ca a fost unul din cele mai bune momente de care am avut parte saptamana asta. E minunat sa reusesti sa nu te gandesti la ce ai facut azi, la ce ai de facut maine, la ce ti s-a intamplat si ce ti-ai fi dorit sa se intample, si sa reusesti sa simti doar ce vrei tu sa simti la momentul respectiv. Nu mai simti nici muzica, nu mai vezi nici cercurile si nici infinitul. E un moment in care timpul se opreste in loc si totul e doar cum vrei tu sa fie.
Universul e lângă mine. Am intrat fără să vreau la el. Dar nu pare deranjat. Prima oară când am fost acolo nu s-a arătat. Dar acum, când am ajuns, era deja acolo. Stă şi se uită.
Nu mi se pare o prezenţă stingheritoare. Pentru că nu mai are nevoie de nicio introducere. E ca şi cum ne ştim, dar nu am fost prezentaţi niciodată.
Eu: Am văzut că pot să îţi cer să îmi aliniezi trei cercuri şi eu să mă uit prin ele. Aliniază-mi acum o infinitate de cercuri prin care să mă uit şi să văd infinitul.
El: Tu nu poţi vedea infinitul.
Eu: Bine. Aliniază-mi atunci un miliard de cercuri ca să mă uit prin ele.
El: Nu pot sa te las să te uiţi printr-un miliard de cercuri. Pentru că o să te uiţi prin ele şi o să crezi că vezi infinitul.
*
Nu avem capacitatea de a vedea infinitul, suntem făcuţi finiţi. Dar cât de bine ne descurcăm cu lucrurile finite?
*
Căutam mereu să păcălim viaţa având tot mai mult?
Că dacă o să urmez un program riguros, o să imi controlez dieta şi o să fac exerciţii regulat, o să ajung cel mai puternic om din lume si nu o să-mi mai fie frică de nimeni?
Că dacă studiez din greu, rezolv probleme matematice, îmi exersez memoria, o să ajung cel mai deştept om din lume şi n-o să mă simt niciodată inferior faţă de cineva?
Că dacă muncesc toată ziua atunci când nu dorm sau când mănânc sau, şi mai simplu, o să fur, o să ajung cel mai bogat om din lume şi o să am o viaţă lipsită de griji?
Bă, eşti limitat! Nu o să fii nici cel mai puternic, nici cel mai deştept, nici cel mai bogat. Tot o să se găsească v’unu care să te facă. Eşti în vârful piramidei? Nicio problemă. Se va găsi v’unu care să dea cu maşina peste tine, un calculator care să îţi dea şah mat, un fisc care să îţi confişte banii.
*
Tu îmi spui „ieşi în lume”. Aleargă, dansează, TRĂIEŞTE-ŢI VIAŢA. Dar cum te-ai descurca să trăieşti singur, între patru pereţi, CU TINE? Eu ştiu că personal nu mă descurc foarte bine.
Ne convine să părem că suntem mai mult decât finiţi. Sau mai puţin finiţi decât alţii. Aşa ca surogăm sentimentul de a ne simţi bine in pielea noastră cu satisfacerea nevoii de apreciere. Dacă ceilalţi mă văd ca fiind foarte sus, cine sunt eu să îi contrazic?
Şi mă pun în pat şi privesc in gol cu ochii închişi pentru câteva clipe şi mă gândesc la trecut, dar mă simt descumpănit. Şi mă gândesc că trebuie să fac ceva, ce să fac? Dar gândul la viitor mă face mă face să mă simt … limitat. Mi-e prea somn să mai continui. Aşa că mâine o iau de la capăt cu activităţile mele social acceptate/ venerate. Şi le voi face la maxim, pe muchie, cu exuberanţă, ca să pară că îmi trăiesc viaţa. Şi iar vine noaptea …
*
M-am dus azi la editorul universal in audienţă.
–Vreau să faci cartea mea best seller-ul tuturor timpurilor.
–De ce nu aş face pachetul ăsta de ţigări best seller? Textul e bine construit, i-aş găsi prea puţine defecte.
–Uită-te la manuscrisul meu şi să vedem câte defecte găseşti.
–Am o idee mai bună. Hai să vedem puţin munca ta. Uite, de exemplu, proza asta scurtă publicată într-o revistă literară acum cinci ani.
–A fost acum cinci ani. Am devenit mai bun. Ce ţi-am adus stă în picioare.
–De ce? Pentru că ai scris mai mult? Adevărul este că proza ta de acum cinci ani este infinit … pardon., nu infinit, că ţie nu ţi-e permis … mult mai proastă decât o compunere despre primavară pe care ai scris-o în clasa a doua.
–…
–Ce bază are scriitura ta? Fundaţia se clatină. Ce ai construit până acum e de proastă calitate. Sigur, ai făcut un acoperiş care arată trăznet, bravo, n-o să te plouă. Dar la un cutremur?
–Şi atunci ce să fac? Chiar m-am chinuit să ajung în locul în care mă aflu acum. Simt că am atins o culme …
–Poate locul în care te afli acum ia ochii multor alţi scriitori, dar să fiu al naibii dacă te mint, e de căcat. Şi ghici ce? Romanul tău e fals, construit pe false iluzii. Nu ai muncit foarte mult să ajungi aici. De fapt ai dărâmat mare parte din ce ai construit şi ai tras repede un acoperiş peste. Eşti genul ăla de scriitor care se plictiseşte de un loc şi fuge repede către alt loc, să încerce să o ia de la capăt, să ciupească şi mai mult de la viaţă, să adune căt mai multe puncte.
–Şi atunci ce e de făcut?
–Stai cât trebuie pe fiecare loc până când vei fi deplin mulţumit de el. Fără să conteze părerile altora, pentru că îţi creează o falsă senzaţie de mulţumire, care nu îţi aparţine. Criticii sunt nişte scriitori rataţi care renunţă să mai scrie pentru ei şi încep să îşi dea cu părerea despre operele altora. Şi cănd ai terminat cu acel loc, treci la nivelul urmator, nu mai încerca să sari peste nivele şi să ajungi la capăt, pentru că o să cazi. În spatele tău va fi gol, nu va fi nimic clădit care să te susţină,.
–Bine, dar existenţa mea este limitată. Sunt foarte mari şansele să mor când incă sunt la primul nivel …
Cum e sa auzi...? Sa auzi o muzica atat de tare, pe care o simti cu tot corpul tau, din varful picioarelor, pana in varful urechilor. Sa te atinga inauntru si afara, peste tot, sa te faca sa stai inghetat sau sa te misti haotic...sa te faca sa vibrezi pana la ultima bucata de carne...
Niste unde sa se loveasca de timpanele tale, si apoi mai departe sa declanseze o gramada de reactii in lant, in care ciocanul si nicovala si scarita sa se izbeasca unele de altele si mai departe sa apese pe o alta treaba care probabil e acolo asezata imediat langa, exact pentru a fi izbita. Daca sunt stupida si am gresit ordinea micutelor, imi cer scuze. Si apoi...apoi, sa se nasca niste impulsuri electrice mega rapide, mega impulsuri, care sa alerge pana la creierul tau, intr-o fractiune de milisecunda super-mica. Si de-acolo...glandele din creier sa secrete o anume zeama care sa iti inunde o cavitate anume, in timp ce alte soiuri de glande sa secrete alte soiuri de substante care sa se combine intre ele in timp ce anumite impulsuri (tot electrice) sa o ia la goana pe straduta lor ingusta si directa care duce fix la.....hmmm...da! fix la alta bucatica de creier. Aceasta portiune de creier are o sarcina extrem de importanta si spun asta fara sa jignesc celelalte portiuni de creier. Aceasta, micuta, primeste impulsurile atat de nervoase si le directioneaza, in aceeasi fractiune de milisecunda super mica, spre o alta particica din marele circumvolutiunat, fara sa stie ca prin promtitudinea sa mecanica, participa la un proces atat de complex si incarcat de semnificatie. Impulsul, zboara, alearga, un montagne rousse de informatie, care aterizeaza in final intr-un milimetru patrat de carne. Frumusetea fenomenului e intr-adevar tulburatoare. Micuta asta e pe combinatie cu ceva care se intampla jos. Nu jooooos jos, doar un pic mai jos. In zona superioara cutiei toracice(?), sa-i spunem pieptului, k sa nu o ardem elevati desi nu suntem (noi, cei care scriem aici, insirati la tastatura). Deci portiunea din creier despre care vorbeam, se stie bine de tot cu fetele de aici. Atat de bine, incat le trimite toata electricitatea care o stimulase, direct in jos, unde nebunul asta mic si aprins (impulsul electric), se infige cu pasiune teribila in niste tesuturi lunguiete, as spune feminine pentru ca se numesc coarde (:) ), facandu-le sa vibreze, orgasmic. Vibratia...vibratia e psihedelica, e cea care inchide cercul. E cea care se intoarce inapoi la timpanul cu unelte, mangaind-ul intr-o imbratisare post-sex, pardon...dragoste, gadilandu-l, aprinzandu-l din nou, parca intrebandu-l daca mai vrea o data... Contactele care se stabilesc in tot procesul asta sunt mind-raping ca intensitate. Cercurile se inchid si se deschid, sunetele primare (nebunia speciala din casti), sunetele imitatoare rezonate in nas si scoase pe gura, sunetele batailor din maini si picioare, toate aceste sunete se inalta in aer si se izbesc unele de altele, se amesteca, danseaza,se lovesc de ce apuca si ricoseaza, se insira unele dupa altele ca intr-un dans idiot, neinteles, parca sunt bete si drogate in acelasi timp...
Tot ce fac sunetele astea mi se izbeste mie de creier si de tot si ma face sa vibrez odata cu ele,mii de substante si hormoni, miliarde de senzatii. E....infinitic:) Aproape ca un infinit de cercuri insirate prin care daca te uiti vezi absolutul :)
